ISTORIA CLADIRII

Istoric

De-a lungul întregii sale existenţa, Timişoara a fost un oraş -frontieră. Istoria sa mai nouă, care începe cu „reîntemeierea” de către austrieci în prima jumătate a secolului al XVIII-iea se identifică cu cea a imperiului habsburgic şi a celui austro-ungar, din care oraşul face parte timp de 2 secole. Identitatea culturală multiplă a Timişoarei o repetă pe cea a mozaicului etno-cultural al Imperiului. Structura urbană a Timişoarei este rezultatul unei dezvoltări care începe odată cu cucerirea oraşului de către habsburgi, în 1716. Cele aproape 2 secole de ocupaţie turcească nu lasă urme în organizarea urbană sau în arhitectura oraşului, tot aşa cum nici o construcţie nu se păstrează din epocile anterioare.

Intervenţia austriacă se referă mai ales în partea centrală a oraşului-Cetate, care este înconjurată de noi fortificaţii bastionare. În interior se trasează o tramă stradală complet nouă. Clădirile formează fronturi continue la stradă, constituind cvartale rectangulare denumite careuri, care se păstrează şi astăzi. În aceeaşi perioadă se realizează asanarea terenurilor mlăştinoase din jurul cetăţii şi se regularizează cursul râului Bega, care devine de la jumătatea secolului XVIII şi până la introducerea căii ferate, unica posibilitate de transport pentru mărfurile grele, care leagă Timişoara, prin Tisa de centrul Europei. Râul Bega, va constitui unul din factorii determinanţi ai dezvoltării oraşului modern. Alături de Cetate şi de Canalul Bega, se dezvoltă suburbiile Fabric, Elisabetin şi losefin, Mehala, care devin nuclee complementare ale oraşului.

Dezvoltarea ulterioară, păstrează caracterul polinuclear al oraşului sec XIX-XX, iar extinderea oraşului urmează modelele de dezvoltare ale oraşelor central europene.

Odată cu demolarea fortificaţiilor şi asanarea terenurilor mlăştinoase, cu apariţia noilor mijloace de transport, cu dezvoltarea comerţului şi industriei, cu creşterea populaţiei, aria centrală a Timişoarei se dezvoltă spre suburbii, care, la rândul lor se extind, putânduse realiza astfel o dezvoltare extensivă a oraşului, precum şi o organizare urbană. Încă din a doua jumătate a secolului XIX, Timişoara este unul dintre cele mai avansate oraşe ale Imperiului austro-ungar: în 1881 se instalează reţeaua telefonică, în 1895 începe asfaltarea străzilor, în 1899 se introduce tramvaiul electric, în 1884 devine primul oraş european în care este introdus iluminatul stradal.

Imobilul subiect al prezentei documentaţii se află situat în zona centrală a Municipiului Timişoara, pe partea dreaptă de parcurgere dinspre clădirea Operei spre Catedrala Ortodoxă, înscris în seria de clădiri P+3-4 nivele, denumite palate care mobilează această zonă, care au spaţii comerciale la parter şi locuinţe la etaje.

Aceste imobile s-au ridicat aproape în acelaşi timp, respectiv anii 1911-1913, fiind majoritar operele arhitectului şef al Timişoarei, Laszlo Szekely.

1917 – 1990

Palatul Ernő Neuhausz este parte integrantă a ansamblului de palate Secession din Piața Victoriei, cu siguranță una dintre principalele cărți de vizită ale orașului Timișoara. Palatul este construit de antreprenorul timișorean Ernő Neuhausz și proiectat de arh. László Székely în stilul vremii, cu ornamentele cele mai rafinate de pe Corso.

În anul 1910, este amplasat într-un front continuu de clădiri monumente realizate în curentul Secession, între Palatul Lloyd și Palatul Arnold Merbl. Având parter comercial și 3 niveluri mobilate cu apartamente de închiriat, clădirea se remarcă prin plastica fațadei, specifică celei de-a doua manifestări ale curentului Secession în arhitectura timișoreană. Decorațiunea este geometrizată și simplificată, însă jocul texturilor ritmează subtil câmpul fațadei.

Clădirea, înaintând de vreme apare sub numele de Palatul Färber în Pagini Aurii deja în anul 1922, intrase curând după finisarea ei în posesia lui Bernat Färber, proprietarul unui magazin angro de textile în Fabric şi membru în conducerea comunității evreieşti din Cetate şi Fabric după unirea lor în 1935.

În Palatul Färber au locuit, în anii 1940-1950, familia Freund cu fiul lor, Peter, care a devenit fizician. După război, aici a locuit dirijorul şi compozitorul Ladislau Rooth cu familia.